De când veni pe lume amoru-n focul din caverne,
Noi o goneam prin ploi, desculți și ne temeam de fulgere.
Ne perindasem pașii ades’ prin hanuri și taverne,
Fără a ști că, într-o bună zi, avea să ne străfulgere.

Urmară nopti sub erezii, când lăsam capul greu în perne,
Iar răsăritul profețea doar haos și distrugere,
Am dat „bun de tipar” la mii și mii de baliverne,
Dar, pentru noi iubirea veni ca o străpungere.

Ne-abandonase nemișcați sub izuri de poverne,
Și clipele-n revolta lor se tot opreau din curgere,
O căutam cu lumânarea, căci nu aveam lanterne,
Fără a ști că ea avea propria ei decurgere.

Ne va găsi și ne va pierde în veacul ce se-așterne,
Și iarăși ne va regăsi să ne țină prelegere,
Iar noi doi, puși în fața justeții eterne,
Vom fi aflat că dragostea a fost doar o alegere…