Tiparele constrâng.
Nimeni nu mai vrea să fie același,
nimeni nu mai suportă să se lovească de aceleași țărmuri.
Oare cum poate suporta marea să se zbată la nesfârșit în același tipare?
Din senin vezi
feţe altoite cu membrane inutile.
Inimi mobile de şarpe zac aruncate pretutindeni.
Oamenii își înlocuiesc cu ele vechile inimi,
plictisite să bată în aceleași piepturi.
Inimile de șarpe migrează în tot corpul.
Ce bine!
E dincolo de tipare!
La unii inima bate în cap,
în stomac,
în mâini.
În fiecare zi,
în alt loc.
Niciodată în picioare.

Mai vezi,
ce-i drept, rarisim,
câte o umbrã palidã ce trece pe furiş
cu câte-o aripã ascunsã pe sub hainã.
Umbrelor, pãşiţi atent!
E singurul impediment în calea progresului,
e singurul atavism ce poate fi sancţionat!