agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-03-28 | |
s-a întîmplat într-o după amiază în obișnuita crîșmă de băut
unde mereu erau aceiași oameni și zilele se repetau ca în iad unde nu era nici o scăpare și cu toate că veneam din locuri diferite mergeam cu toții în același loc, de parcă aveam întîlnire mereu același sunet al clopotelor de sticlă care vestesc afecțiuni hepatice sau pierderea demnității și odihna de pe urmă cod 100, cod 100, spune unul care vede un tip care plătește cu hîrtie în caragiale, și ăla își ia un pahar cu băutură transparentă ca ochii că avea privirea ca o lagună prin care îi vedeai copilăria necăjită, viața furtunoasă și tristețea fără margini, să nu zic și de singurătate că singurătatea e calitatea care ne strînge la un loc în crîșmă iar cînd ne împrăștiem o facem pe razele tulburi ale lunii, fiecare altundeva acel undeva unde numai o inundație sănătoasă îți aduce apă la pat așadar, individul acoperă cu laguna lui toată prezența de la mese apoi vine și se așază la a mea, mă oglindesc pentru o clipă în laguna lui și-mi dau seama că sunt nebărbierit, nemîncat și însetat că n-am o poezie în viața mea și nici în buzunar, că am trăit ca și cum aș fi murit la naștere, pentru că restul e lipsit de însemnătate dar nu de omenie, mă completează el, de parcă mi-ar fi citit gîndurile uite, îmi zice, bea un pahar cu mine, hai să ne răcorim, acolo de unde vin e cald ca la dracu, nu glumesc, e mai cald ca în inima unei stele ca în inima ta cînd te-ai îndrăgostit cu adevărat, stai, bre, puțin păi de unde știi tu ceva despre mine, las că știu tot, îmi spune, face un semn care împietrește aerul și mă văd la inventarea lumii și a dragostei cînd întunericul nu era pentru că noi eram lumină, cînd nici cuvînt nu era pentru că noi eram singura expresie a cuvîntului, noi eram facerea, noi eram nimicul care a venit după noi, așa s-au inventat pereții albi bine, mă, beau, că oricum în golul lăsat de ea nici marea dacă s-ar vărsa nu l-ar umple, dar cine ești dumneata, nu te-am mai văzut pe aici și nici altădată nici nu contează, spune el, am venit să-mi dau demisia, să mă duc unde nu se mai aude cîntecul cucului, unde uitarea nu are ce să uite eu sunt grădinarul iadului și îți dau ție slujba mea. ia el două pahare din care ne priveau niște ochi mari și transparenți ca păcatele și după ce le dăm pe gît spune, acum că te-ai privit în suflet, ce vrei să faci să stai în crîșma asta unde pînă și sfîrșitul lumii trece pe lîngă tine fiindcă nu însemni nimic, sau vrei să faci ceva cu viața ta, să fii grădinarul iadului să faci flori de foc, să sculptezi în magmă, să pictezi în metal topit să fii dirijorul tuturor angoaselor și țipetelor din lume, să vezi toată durerea posibilă să fii rece într-o lume fierbinte, apocaliptică și să înțelegi că nimic nu te afectează să înțelegi că nu există resemnare, răscumpărare sau vină, nu există ispășire că ești doar tu într-un punct lagrange cu lumea, să stai în echilibru între iubire și poezie, între vise și realizări, să ai doi copii, viața și moartea să ai două speranțe, durerea și chinul, să ai o singură liniște, că vei uita cîndva toatea astea, cînd va îngheța iadul. stăteam în după amiaza aceea în crîșma mea de băut, aerul se cocea la lumina molcomă a unei ferestre cernite cu fum de țigară, priveam în ochii ca niște lagune prin care vedeam vulcanii plîngînd pe fundul oceanului, ochii unui străin care își spunea grădinarul iadului și voia ca eu să fiu el, tocmai fiindcă îl înțelegeam perfect pentru că nu există poezie mai frumoasă decît poezia durerii, frumusețea e trecătoare și oricare naștere înseamnă durere, așadar mi se cerea să fiu eu grădinarul iadului. la un moment dat m-am trezit, omul plecase dar în locul lui îmi dansa o văpaie, o femeie dintr-acelea care te învie din morți cu un singur sărut. zîmbea și îmi adusese o floare, mă simțeam ca dracu, ce femei vin și aduc flori bărbaților la cîrciumă, să mă vadă toți bețivii cum sunt cumpărat cu o emoție simplă să simtă toți pornirea de a-și da ceasurile în urmă pînă cînd au iubit. privirile toate pe mine, nu, nu, am zis, nu voi fi grădinarul iadului, vă iubesc pe toți și am luat două reci să mai domolim văpaia, apoi m-am dus să mă încălzesc în ea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate