stăteam întins pe spate în pat, capul ți se cufundase
în pieptul meu de parcă acolo era punctul lagrange unde
se naște liniștea & somnul. o mîță în călduri traversa noaptea
liniștea & întunericul se făceau mai compacte, în timp
ce eu îți vorbeam despre Bukowski, despre faptul că el urăște
rădăcinile. rădăcinile sunt pentru plante, nu pentru oameni, spunea
în timp ce eu mă gîndeam la toți acei oameni
în casele lor asemenea unor flori în vaze, fără rădăcini.

să vezi o pădure fără rădăcini e semn rău.
să vezi o cultură fără rădăcini e și mai rău.
să vezi un om dezrădăcinat pare la fel de rău,
mai ales că nici eu n-am prins niciunde, sunt un fel de orhidee vanda
cu rădăcini aeriene. nici măcar lumea nu-mi pare distinctă & clară,
ca atunci cînd privești prin lupa lacrimilor iar lumea îți pare
o fata morgana care te amăgește cu frumusețea ei.

descartes spune că adevărul trebuie să fie clar & distinct
iar eu simt respirația ta de animal care trage visele cu sfori
ca un păpușar ce face un cîine de lemn să zboare
să latre mîța aia în călduri care sfîșie noaptea. acum știu
că iubirea e o insurgență a emoției asupra rațiunii
că vîntul prin ziduri are muzica lui,
că vîntul prin frunze are o altă muzică iar adierea prin flori
de tei sună sexi ca o muzică prin roșeața unui mac.

o muzică persistentă în aer, ca sunetul pîrghiilor lumii,
ca osiile soarelui în travaliu în facerea explozivă a luminii.
doar noi putem auzi muzica asta, doar tu & eu putem desluși
în liniștea cernită a nopții în care ți-ai scufundat obrazul
în somnul ieșit din pieptul meu pînă la suprafața trandafirie
a obrajilor tăi acompaniat de mersul melodios al unei mîțe
pe aripile unei flori. ca fantoma trompetei lui Maalouf
decojind noaptea clădirile cu tot cu ziduri arătînd exact momentul
cînd oameni goi prind rădăcini unul în altul.