ca pe fumul de țigară și se umple cu tine și pășește pe el ca pe nori
apoi plouă cu votcă încetinel datorită diferenței de nivel
și împarte ziua în două

ca un filosof al negației, spunînd că despre dragostea care nu există
nu se poate vorbi despre ea, dar vorbind despre ea, tocmai o face
să existe.

apoi ca un filosof existențialist, spune clipei să-și mai taie din elan
să poată urca pe dragoste, să nu fie-n van.
și mai toarnă un păhărel ca arhimede scufundat în propriile gînduri
iată omul.

iată un om plictisit de sine însuși, omul care s-a cunoscut pe sine.
trage în piept fumul de țigară și fumul are formele tale de femeie
și cînd ajunge în plămîni îți șoptește, ce de votcă, ce de plictiseală
viața e amară.

apoi ca anaximandru își mai toarnă un apeiron și pentru prima dată în viață
știe că zboară, că e pe o planetă pe care există evoluția
bețivului de la stadiul de ameobă la stadiul de iubire. ce frumoasă ești draga mea
cu dric la poartă, că soarta rea vru să ne despartă.