"Limba noastră-i o comoară,
Un şirag de piatră rară,"*
Care-ntruna străluceşte
Şi te-mbată, te vrăjeşte.

Are melodicitate
Şi cuvinte minunate,
Cum e "doină", cum e "dor",
Unice prin sensul lor,

Imposibil de tradus
În vreo limbă din Apus,
Sau de orişiunde-n lume.
Are mii şi mii de nume

Şi-i bogată în cuvinte,
Să exprimi tot ce-ai în minte,
Tot ce simte al tău suflet,
Bucurii, dureri sau plânset.

Are multe sinonime,
Epitete, antonime,
Omonime, arhaisme,
Ploaie de neologisme,

Sensuri extraordinare,
Uşurinţă-n exprimare,
Frază scurtă, sens bogat,
Limbă de invidiat.

Ea din vechi, pe veşnicie,
Se aude cum se scrie
Şi se scrie cum se aude:
Mamă ‒ mamă, rude ‒ rude.

Limba mea se osebeşte
De vorbitul în ruseşte,
Ca un diamant faimos
De un bolovan rugos;

Ca smerita rugăciune
De un urlet din tribune,
Ca o doină românească
De maneaua ţigănească;

Ca o misă seculară
De-o fanfară militară;
Ca solemnul recviem
De un tun cu-al lui "fonem";

Ca o sfântă liturghie
De o ceartă la mânie;
Ca un sunet de vioară
De un cârâit de cioară;

Ca o dulce mângâiere
De un pumn dat cu putere;
Ca limbajul din Coran
De limbajul suburban.

Limba mea când se vorbeşte
Sufletul meu înfloreşte,
Iar atunci când o vorbesc,
Simt că zbor şi că trăiesc.

Dumnezeu, făcând o lume,
Când a spus cu-nţelepciune:
"Fii, lumină, străluceşte!",
El a spus-o-n româneşte.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Îţi vorbeşte şi îţi cântă.
Dulcea limbă românească
Să trăiască, să-nflorească!

(George Budoi, 31.08.2023).



*Versuri din prima strofă a poeziei testament "Limba noastră", scrisă de preotul basarabean Alexei Mateevici (1888-1917) pe 17.07.1917, cu 1 lună înainte de moarte.