Mi-am vizitat inima
Sperând să aflu ce o supără,
Dorind a o anima,
A se simți din nou tânără.
M-a ignorat o vreme,
Plângând, refugiată în lumea ei,
Apoi a dat semne c-ar vrea să mă cheme
Pentru a afla cauza problemei.
M-am apropiat stângace,
Încercând să nu o ating.
Am reușit a mă preface
Că nu vreau să o conving
Să-mi fie confidentă,
Deși gândurile mele galopează
Pe-o idee neconcludentă
Ce sentimentele-i întruchipează.
Surâzând, oarecum absentă,
Mi-a mângâiat mintea
Și i-a șoptit, inocentă,
Încercându-i istețimea:
„N-am încetat să te iubesc,
Deși de multe ori nu-ți vorbesc!
Nu încerc să te înrobesc!
Vreau cu ardoare să trăiesc
Sentimente intense,
Emoții cât mai dense!
Vino în lumea mea!
Acceptă-ți temerea
Că nu-mi ești pe plac,
Că nu vei putea înțelege ce fac!”
Mi-am simțit mintea răvășită,
Simțindu-se depășită,
De-așa declarație sinceră
Mărturisită de inima-mi ce suferă.
Voi învăța să accept
Că ideile trebuie să mi le îndrept
Către binele meu și-al ei,
Să înlătur orice închipuire fără temei.