Mă ţineai de mână cu mâna străinului cunoscut,
duceai la şcoală un olog, duceam la groapă un schelet -
un echilibru perfect între nevoie şi vină;

am râs de tine,
stăteai în sicriu cum stau oamenii la poza de buletin,
eram vesel c-o să-ţi mănânc praznicul,
c-o să ne întoarcem acasă fără tine,
eu, mama, surorile şi toate celelalte animale;

plânsul a venit mai târziu, mai pentru totdeauna,
mai aşa, cum să spun, mai ca inima pe stomacul gol,
mai sătul de tine şi de mine,
am fost perfecţi unul pentru celălalt,
n-am ştiut niciodată dacă ratez pentru sau din cauza ta,
niciodată n-am ştiut dacă am reuşit prin mine ori prin tine;

chiar dacă ne-am mâncat demult,
tocmai am desfăcut un perete plin cu
cenuşă, formol, absenţă, dumnezei,
am ajuns în putregaiul pământului,
chiar şi aici urlă trompetele noastre de carne.

A venit vremea să purtăm o foarte
serioasă discuţie, dragă tată:

a venit toamna să ne despărţim.