Răcoarea dimineții te troienește iar,
Un crâmpei de zăpadă se rupe din stejar,
Nici glasul nu-ți mai plânge de promoroace reci
Îmbrăcate pe cripta singură și de veci.
Aleea-i o amică de mulți prea cunoscută,
Ce bocete și lacrimi în taină le-mprumută,
Argintie e poarta ce scârțâie mereu
Când vizitează lumea al dânsei trist muzeu,
Cu cruci ca artefacte și porțelanul alb
Drept podeaua pe care turțurii se tot sparg.
Fântâna totodată nu susură deloc,
Căci înghețat în sticlă e-al apelor ei joc,
Iar numai eu c-o floare am venit să mă vezi,
La țintirimu-n care cu somnul te netezi.
O rujă purpuroasă în brumă și în jale,
Punând-o pe-a ta criptă, o dau palmelor tale,
O dau să se topească al dânsei chin odată,
Căci somnul ți-e de veci când viața niciodată,
C-o pulbere căruntă pe cununa-ți senină,
Țesută de repaus tulpină cu tulpină,
Iarna la cripta mută veni-ncet să te plângă,
Și stă de zile-ncoace, și eu tremurând lângă.
Alunecând amară o lacrimă-și întinde
Pe-obraz o rece dâră cu tălpile-i murinde,
Alene promoroaca o mângâi de pe stâncă,
Un surâs, o chemare nu mi se-aude încă.
Dar ce să se audă? Un fluturat în taină,
O pană zboară-n vânturi cu o umbroasă haină,
Un croncănit în zare o cioară-și rătăcește,
În ochii ei lucindu-i soarele palid crește,
Și norii se dezgheață și umblă fără țintă,
Și glasul tău din creier începe să se stingă,
Statornicele visuri c-o umbră ca de ceață
Se-ntunecă trudite din criptă-n a mea față.
Iar tu rămâi cu bine, o, blândă iubitoare,
Străluce-n nopți din boltă pe unduioasa mare,
Și prin ninsele ramuri, pe spinuri cristaline
Cu raze voluptoase și mângâieturi fine,
Ci-n mintea mea năframe de-amor se frâng și zboară
Și le păstrez pe restul cusute cu o sfoară,
Ci tot întreb de mine, cu iarna mă alină,
Îți caut părul galben și ochii de copilă.