Luna blândă se rostogolește încet în lacul plin de nuferi,
Pasul lasă urme în nisipul umed,
Vara trece odată cu vântul prin clepsidra aprinsă,
Care luminează ca o lampă viața mea plină de chipul tău.
Intri în apă ca o zeiță cu corpul sculptat în marmură,
Secundele se risipesc ca un ecou, în realitatea surdă,
Ești nemurirea cu păr de mătase,
Cu buzele roșii, ca măceșele toamnei care vine,
Nu mai știu dacă e noapte sau zi, răsărit sau amurg,
Te văd, iubito, trecând prin apa care face valuri line,
Oftez, clepsidra s-a stins undeva într-un colț de cer,
Albastră mi-e mirarea, ca ochii tăi albaștri.
...
În interiorul acestei povești, îmi spui bună dimineața,
Cu buze rubine, cu degete raze de soare,
E un joc? întreb eu când închizi lumina în pumn pentru o clipă,
Se transformă în fluture când deschizi pumnul.
Pietrele suspină, nuferii încă zâmbesc când tremură lemnul salciei,
Cerul atinge pământul ca un îndrăgostit, atât de firesc,
Ne ținem de mână și pășim pe iarba verde, pe cochilii de melc,
Tu ești blândețea, eu doar o piatră căzută în căușul palmelor tale,
Faci o piruetă în rochia galbenă ca răsăritul de soare,
Visele mele prind culoare în momentele de tăcere.