tu ești ploaia
pe care orice
pământ crăpat
o visează

tu ești marea
ce joacă zaruri
cu țărmul privirilor
lacome

tu ești pasărea
care împodobește
arborii fără frunze
ai tristeții

eu sunt
cel ce vrea
să ne iubim
ca pietrele

într-o tăcere sublimă
într-o tăcere
cu lacrimi de stâncă
vărsate de ochiul uscat
al pământului

chiar și atunci
când umbrele noastre
se vor certa la cuțite
pentru firul de iarbă
ce deschide
lacătul cerului