Ecoul tăcerilor,

sunt momente când sângele din cuvinte începe să clocotească.
când limba devine lamă, iar gândul o torță aprinsă în mijlocul pieptului.
fiecare insultă, o piatră aruncată în lacul liniștii mele.
fiecare gest acru, o umbră ce vrea să se lipească de pielea mea ca o a doua piele,
una ce nu-mi aparține.
și brusc
atunci vine clipa de cumpănă.
stau pe marginea prăpastiei dintre reacție și revelație
și aleg să nu sar-
încă .
privesc mai adânc.
văd, nu oameni, ci oglinzi fisurate,
cioburi care taie adânc, doar pentru că au fost sparte prea devreme.
timp nemasurat.
aud — nu vorbele, ci foșnetul luptelor lor nevăzute,
războaie duse în tăceri groase ca fumul.

oare viata i-a învățat să tragă cu gloanțe făcute din frici?
furia lor nu este decât o flacără care cere să fie văzută,
nu aprinsă.
esența gândurile mele-
nu orice război merită un răspuns.
unele bătălii cer doar un martor care să nu ridice sabia. să asculte vântul până
tăcerea devine sanctuar,
o fortăreață construită din înțelepciune și renunțare.
a te lipi de tăcere, nu e un abandon,
ci un act de alchimie —
transformi rana în drum,
otrava în pas liniștit.

în cele din urmă, fiecare om varsă din cupa pe care o poartă în suflet.
unii dau lumină.
alții dau cenușă.
aleg să nu port cenușa altora în buzunarele inimii.
să nu devin pământul pe care se scurge durerea lor.
aleg să nu mă las transformată în reflexul sângerării lor.

las să treacă furtunile străine pe deasupra mea,
ca o pasăre care nu mai caută cuib în copaci uscați.
nu voi fi câmpul de luptă pentru războaiele lor nespuse.
nu voi fi ecoul unui strigăt ce nu-mi aparține.

încet, cu cârjele mele, voi merge mai departe,
cu tăcerea ca mantie.
cu demnitatea nepatata.
și cu inima —
nevătămată, deși a învățat să sângereze în taină.