PE PLAPUMÄ‚ DE LUNÄ‚

Uneori simt că sunt ultima suflare dată de pământ
Înainte de a dispărea
ÃŽntr-un punct
Înfășurat în brațe lungi de catifea.
E acel moment în care Luna mușcă blând din mine
Respirându-se pe sine
Cât și eu respirându-mă adânc
Prin ea.

O, brațe de foc
De ce vă iubesc atât de mult
Tihna stranie
Și moartea calmă deopotrivă?
Atunci când înțelesul tac și îl ascult
În piept, prin pereți, prin vid și prin lună
De ce mă mângâie atât de mult
Dulcea dispariție ce îmi cântă în strună?

Sunt unele momente în care spațiul, timpul, întregul
Încetează a pulsa
Strânse toate într-un punct
În piept, în adâncul cald al unei sfere
Ce-și așterne panglici de tăceri
Peste tot ce-a fost vreodată
Un vânt,
un gând
sau un mormânt.

Pe plapumă de lună, stea aleasă
Mă abandonez tăcerii misterioase,
Contopindu-mă cu ea.
Liniștea eternă și-a țesut o vestă
De sticlă peste tot trecutul și viitorul
Iar eu sunt rădăcină înfiptă adânc
ÃŽn ea.