nucleară

e trei

și se apropie
dimineața.

sunt la jumătea sticlei de Kraken,
mănânc alune în coajă,
ascult muzică tare
lovesc zgomotos cu degetele în masă
și expir fumul gros de țigară direct într-o poză
pe care o întorc cu fața-n jos.

e trei

și dimineața
se apropie

așa cum Fane Spoitoru
se apropia
de Nelu Florea în '92
în față la Vox Maris.





Helen

se abține
să pună mâna pe lucrurile
care îi amintesc de tine.

evită unele locuri
de teamă să n-o teleporteze
în trecut
nu mai bea
de frică să nu te sune plângând
muzică nu mai ascultă
ca nu cumva să bată din picior
și podeaua să vibreze
până la tine.

nu se întâlnește cu nimeni
pentru că toți par a semăna cu tine
și a renunțat să mai citească
sperând că în fiecare carte închisă
va rămâne câte o bucată din tine la presat.

se îmbracă altfel
ca alții să n-o recunoască și să întrebe de tine
și evită orizonturile
știind că acolo
e locul în care te găsește cel mai des.
stă cuminte.
tu de ce gâtul mă-tii nu stai?

părea să-mi tot spună din priviri
british shorthairul ei
cu capul scos
printre gratiile balconului ei la trei dimineața.





Heumarkt Blues

s-o oprească cineva și să-i spună
atunci când își alungește umbra peste străzi
în ceramice secvențiale de ceață
și sferturi de oră luminiscente
că mersul ei legănat, saturnian de larg,
se pierde în încheieturile
copacilor din centru
ale căror coroane mătură cerul de nori.

și chiar dacă ea crede
că nu e nimic greșit
în a da din cap pe Andreea Ribeca - Romanticosm (3:32)
în timp ce merge de-a lungul Rinului
zîmbind în gol
ar trebui să înțeleagă răul pe care îl face.

s-o oprească cineva și să-i spună
că deși a plecat cu absolut tot
fereastra mansardei
pe care mi-a spart-o cu mopul
a ramas în continuare neschimbată

iar eu îmi vâr beregata prin rămășițele geamului ăla
zi de zi
urmărind-o în drum spre muncă.





Pepenele

Pepenele proaspăt tăiat
stă pe masă sfidător.
El face musculițe fine și lasă
peste tot urme de zeamă lipicioasă
făcându-ne să consumăm necontenit
prosoape, hârtie de bucătărie
și uneori să ne mai și certăm.

nu știi că mereu curge?
ne spunem uneori,
ce-a fost în mintea ta să mănânci
fix deasupra fotoliului?

indiferent ce cuțit folosim
cât de groase tăiem feliile sau cum mâncăm
pepenele ne desfide
lipicind masa, scaunele, podeaua
și hainele noastre
și ne urăște de moarte stând
în bucătărie cu cuțitul înfipt în el
asemenea călcâiului lui Ahile străpuns de săgeată

iar noi tot mâncăm din el
de multe ori fără să ne fie măcar foame
vrând numai să se termine o dată
lăsând cuțitul mereu înfipt în el
ca pe o anticipare subiectivă a victoriei noastre

care durează o vreme.
până când unul din noi se duce
și cumpără un alt pepene din piață.





moment liric

nu pot să-ți garantez nimic
îi spuse toamna unui trunchi gros de molid
în timp ce-l străbătea.

nu vreau să-ți creez iluzii
îi șopti la ureche unui șantier de construcții.

nu nu
nu cu mine trebuie să vorbiți
răcni la gazonul unei grădini
și o tufă de liliac înaltă.

comportamentul imparțial
atrase imediat admirația totală a iernii
care se hotărî să înghețe această imagine
a perfecțiunii
pentru a putea fi privită și de alții.

iar lucrurile ar fi rămas mult și bine așa
dacă într-o zi eu, ghiocelul,
nu aș fi servit-o
cu o picătură fierbinte
de rouă
și un șut în cur.





Tataia

bunică-meu obișnuia să meargă în spatele curții
pentru a face schimb de țuică împreună
cu nea Tihenea, vecinul de peste gard.

eu eram de obicei prin grădină
tâind iarba,
cu soarele roșu în depărtare
spre care uneori ridicam mâna
încercând să-l prind în conturul secerei
ca la basque pelota

alteori în remorca de tractor abandonată
cu Ciprian și Bogdan,
prin pomi, la rațe, luptându-mă cu viespile,
șutind borcane de zacuscă din cămară
sau în curte la Marin
făcând în ciudă curcanilor.

era un tip optimist bunică-meu.
poreclise toate neamurile
făcea o ciorbă de oase grozavă
și cea mai tare mămăligă.
știa o grămadă de bancuri, mă ducea la restaurant
și avea un diplomat din piele de crocodil
în care, în afară de actele de pe casă și apartament, certificate de deces,
diplome și brevetul militar
ținea si două reviste porno nemțești.

uneori apărea și cognacul în peisaj
alături de-un „hodorogule” pe fundal,
râsul său seducător de blând
și scârțâitul geamurilor din toată casa
care rămâneau deschise ore în șir
pentru că băgase prea multe
lemne în sobă.

și-n vreme ce bunică-mea
pufăind de nervi
trecea la bătutul compoziției de clătite
alături de el care tăia
cartofii pentru plită
maică-mea se amuza pe canapea
iar eu eram câte putin cu fiecare
și deodata la un loc cu toți.

în tot timpul ăsta
dintr-un separeu îngust al bibliotecii
taică-meu ne privea cu ochii scoși
de pe suprafața unei poze
pe care o găurisem cu foarfeca în joacă.

și când te gândești
că la vremea aia nici măcar nu știam
că ori de câte ori
eram pe cale de a ne întâlni
întâmplător
el traversa pe partea cealaltă.





Helen

sprijinit de balustradă contemplu apusul
în timp ce dinspre casa de vis-à-vis
se aude cum cineva ambalează o drujbă
iar pomul mare dintre mine și soare
se clatină lin.

nu numai eu lucrez în ture de noapte
nenorocitule
și prietenele mele au același program
și tot se văd cu iubiții lor
mai mult decât noi doi
îmi spune intrând să-și culeagă
rufele de la uscat.

unde umbli de o săptămână?
când vin nu te găsesc
când plec ne întâlnim în parcare.

și-n timp ce gesticulează nervos
o pereche roșie de tanga cu slit
îi alunecă din mână
aterizând pe una din mesele
fast-foodului libanez de jos.

cu câte un ceai negru în față
făcându-ne că citim meniul
privim în jur la cei doi chelneri
făcând slalom printre mesele goale.

din câteva gesturi Helen își scoate sutienul roșu
pe sub bluză și-l întinde între noi pe masă.
dacă tot mi-au luat chiloții le dau și sutienul
se răstește la mine.

pe tine pare oricum să nu te intereseze
mai ales că ăia sunt exact chiloții în care —
știu ce chiloți sunt,
i-am zis prinzându-i fața în palme,
mângâindu-i cu degetele mari sprâncenele.

apoi am început să-i masez fruntea
povestind
despre cum am visat-o ultima dată,
pisici, întârzierele revoltătoare
de la Deutsche Bahn
și un all you can eat din Hansaring
pe care încă nu-l știe.

— știi, noi nu am mai ieșit
de mai bine de o lună undeva împreună,
spuse pe jumătate adormită,
hai să comandăm.





Agnieszka

cu un pachet gros de cărți de tarot
pe care nu mai contenea să-l amestece
așezată turcește în fața șemineului
în timp ce praful camerei urca și cobora
în jurul ei asemenea codului verde din matrix
Agnieszka își stăpânea cu greu lacrimile.

rememora pas cu pas, cuvânt cu cuvânt
cearta groaznică avută cu soțul ei
în urma căreia Gheorghe
înainte să plece la mină
îi umflă un ochi
și-i aruncă pe foc
un braț de rochii noi
amenințând-o că data viitoare
o va scoate afară dezbracată-n viscol.

ajunsese se pare
în punctul
acela al căsătoriei
în care dacă nu te hotărăști repede ce vei face
punctul va deveni punctuleț
iar punctulețul atom,
ultimul sfârșind prin a fi obliterat de către ezitare.

dar nu bătaia primită o sfâșia pe Agnieszka
cât felul în care umbra lui Gheorghe
se vedea revărsându-se peste perete
în timp ce-o lovea cu pumnii și picioarele
de parcă umbra era Gheorghe
și Gheorghe umbra
iar ultima era cea care plecase la muncă,
soțul ei rămânând în realitate acasă
ascuns, în crăpăturile pereților
din care din când în când
ieșea împrăștiindu-și amenințător silueta
de-a lungul camerei.

și pe măsură ce
cântatul cocoșului din curte
îl aducea pe cel de peste drum
care la rândul său
venea cu cel din vale,
alături de zgomotul lanțului
care zăvora magazia de scule
scuturată de vânt,
Agnieszka privea
din ce în ce mai mult
foarfeca mare de croitorie
căzută în fața ferestrei.

tuberculoza
nu i-a albit numai chipul
își spuse în timp ce luă foarfeca în mână
dar a sluțit întreaga casă.
și-ntr-un acces de râs isteric începu să taie
draperiile, perdelele, cearșaful patului,
fața de masă, vălul alb care invelea
pătuțul de lângă șemineu

apoi înfipse foarfeca în capul lui Gheorghe
din fotografia tabloului din perete -
moment în care simți cum picoarele i se răcesc:

din spatele ei
o umbră verticală părea
că trece dinspre draperie către șemineu
și înapoi spre pat
bălăngănindu-se greoi
de pe un perete pe altul
amestecată cu proiecția
câtorva crengi de copac
care în lumina lunii întretăiau
tavanul.

și privind peste tot în jur speriată
Agniesza se prăbuși inconștientă pe covor.

țipetele din pătuț
o treziră
și-n melanjul de foc pâlpâind al șemineului
cu umbre care nu mai conteneau
să se împrăștie pe toți pereții
își înșfăcă fetița din pătuț
și dădu buzna afară
ținând foarfeca amenințător deasupra capului
într-o iarnă care încremenise totul în jur.

mai puțin pe Gheorghe care
sub luna plină
atârna de craca groasă a nucului de lângă magazia
de scule
semănând cu o pendulă a cărui umbră vântul o proiecta
de-a lungul ferestrelor casei
necontenit.





cugetări în drum spre casă

între halate și monotonie există o relație specială.
mai ales când vorbim despre halate de monton.
să fii monoton într-un halat de monton
e apogeul singurătății. nu vi se pare?
mai există desigur și varianta de a fi
matol și monoton într-un halat de monton.
dar cea mai și cea mai
este să fii
matol și monton într-un halat de monoton
rudă de gradul întâi
cu monton de matol în ultimul hal de monoton
și verișor
cu monton de monoton pentru că ești pur și simplu
groaznic de matol

la ora trei dimineața în centrul Aachen-ului
lângă semafor
neputându-te hotărî
dacă mașinile au oprit să se uite
cum te chinui deja de o bună bucată
de vreme să-ți închei prohabul
sau dacă pur și simplu
e verde
și trebuie să treci.