Din mormanele prăfuirii nisipoase răsăreai
Când lucernii luminiș îți străbătea privirea,
Iar orice veac învechit îl înlătura strălucirea,
Lăsând în urmă un om frumos de sticlă...

Valurile vremii te preumblă în aceleași locuri,
Neînsemnat fără să vadă al tău simțământ,
Căci în inima ta sticloasă nu murmură focuri,
Se reflectă gelozii timpurii oglindind regrete...

„Prin sticla mea te-am văzut pe tine, virgină,
Stând în tufișuri de zămoșițe ca icoana fină,
Dar tu, copilă, ce ai ști despre a mea visare?
Când niciodată nu vei afla a mea întristare...”

„Simt jale când îmi lipesc capul de sticla ta
Și văd amor când las în urmă aburi pe sticlă,
Căci ce mai vrei să îți reproșez în fața ta?
Când înfrângerile ți le învălui printre aburi...”