îmi culc fruntea pe umărul toamnei

eterna privighetoare a lui Keats
(aceeasi din vertebrele mele)
deschide inima unui zambet
apropie orizonturi
care nu mai incep cu noi

printre urmele pașilor noștri
i-atâta loc de iubire

dar n-am să pot plânge
lacrimile mele au plecat
într-o dimineață devreme