Privirea mea tăcea îngândurată
în ritm, de acum banal și monoton.
Înfășurată în micul meu cordon
mătasea viermelui, incinerată,

pășea în umbra ultimului cocon
și îmi rostea cu vocea-i tremurată,
că-n toamna rece, frunza e tulburată
de clipe târzii ce bat la unison.

Epuizez și ultima, firavă
spirală înmuiată în otravă,
și o las să cadă încet pe covor.

Se zvârcolește praful sub picioare
îmi crapă palmele, lumea dispare
printre brațele de fildeș din decor.