Trădat de un vis ce stă să înceapă,
chiar lângă irisul zidului opus
mă scaldă iar lumina soarelui apus
ce lucește pierdută-n izvorul de apă.

În așteptarea lungă ce mi-a adus
un gând nou, mult mai aproape de groapă,
îmbrățișez tăcerea, dar îmi crapă
liniștea pe care o îmbrac supus.

Trecutul mă arde pe propriul meu rug,
fredonând frenetic cuvinte ce fug
în chip de copil dar cioplite cu dălți.

Se învârte haotic ochiul minții
în colțul gurii arătându-și dinții.
Lumea își dărâmă ultimele porți.