ploaia ta în miezul meu de iarnă
peste umărul sprijinind ziduri
de cărămidă roșie
aduce poftă nebună
de somn, de amorțeala iernii
care oricum nu va pleca astăzi!
deschizând poarta
câinele mi-a ieșit în strada
pe care inofensivi aluneca hingherii
înțoliți în fracuri serbede;
nu plang, nici nu rad,
mă întind sub pașii tăi ușori
perdea albă la fereastra pământului...