Da
am ridicat pământul deasupra noastră
moștenind cerul cu un testament
de 10 porunci
ne sunt părinții singuri
dincolo de idealurile crescute-n genunchi
de nație sângerândă

am uitat să ridicăm cuvântul
apoi fruntea
apoi umerii
am uitat să ne înălțăm
opriți de granițe
și am uitat
am uitat să murim brazi

fără 10 porunci
ne-ar sta mai bine
moștenind cerul

izolează sufletul
un loc pentru El
nerecunoscut de alții
dar aici este
din nimic te cresc iubire
întregul înseamnă familia
familia înseamnă iubire

un întreg care întregește nimicul.
se repetă în aceeași spirală
la capete
noi
El
și ea

să fie urcat pe treptele dorinței
în căutarea mea
mă umple cu iubire
câte puțin
precum își lasă timpul clipele
muritorilor
și n-am să mă întorc în întuneric
cu sufletul plin


aceleași trepte
ne urcă spre frumusețea cerului
unde se desfac furtunile
dorințele
și tot ce înseamnă amfora viselor

desprinsă din trupul ridicat iubire
o boală veche
necunoscută nouă
iar mâine
pe inimă goală
chiar nouă

te ridică
și strigă
am să mă duc și azi
departe de mine

nu mai avem timp
să respirăm ceea ce trece pe lângă noi
și moare câteva străzi mai încolo
nu mai avem timp
să murim pentru o cauză
nu mai avem timp
să iubim

am rămas agățați
de un tren fantomă
în speranța că poate cineva
nu ne va cere biletul de călătorie

la poarta cerului
nu mai avem timp să existăm
am plecat toți din același punct
și suntem un eu colectiv
ne repetăm aceiași spre lumină
doar că unii se scriu
sunt mâinile începutului
iar la sfărșit
doar unul
noi

unii nu-și găsesc rostul
fiindcă timpul le-a înghețat sufletul
și a rămas doar o imagine

suntem o invenție a minții
cautăm perfecțiunea
prin versuri
ne vrem un alt cer
pentru o altă lume

vis și realitate
între iubire și
neputința de a înțelege
că suntem
nimicul strâns din oameni
lacrimă și
singurătate
aceeași eternitate
scrisă în cuvinte
pe tâmplele timpului

poate fi un vis
sau o dorință
poate fi femeie
și nimeni nu știe de ce
El
de ce în noi
îi dăm o alta viață
un alt sens
uneori același
nu conteaza religia
o ridicăm rugă frunților noastre
dar ea devine ispită

și totuși
iubită ori nevastă
e ca o fecioară în credința noastră
aceeași eternitate