Ridic ochii în sus
Să îmi opresc lacrimile
De fapt, mai am ceva de spus
Dar cui? Nu e nimeni...
Stau singură în camera mea...
E o cameră de suferințe...
Tot ce-am făcut aici, era
Un joc cu pseudonimul „viață”.
Și jocul meu, de fapt, era
O piesă pentru teatru
Ce l-am simțit, și inima
l-a prins de sine,... mă doare...
Și această viață, ce-o socoteam a mea,
De fapt, s-a măsurat
De la durere la durere,
Nu de la an la an cum trebuia...
Și la ce bun mai plîng,
Cînd între-aceste acte
De piesă – tot am plîns
Cu ploi și fulger... în amurg...
Păcat de viață, totuși,
Dar tot ce-i bun se pierde
Și tot ce-i rău rămîne
Și ea cu sine înseși rămîne să se lupte...