“Puntea”

Te-ntinzi în mintea mea

ca puntea peste mare,

îmi șoptești ‘vino-ncoace’ și

mă urc linistită pe scândurile

înșirate de glasul tău calm și sigur

calc ușurel, strângîndu-ți cuvintele

cu fiecare pas tiptil

înaintat spre capătul îndemnării,

atentă la îngustimea potecuței suspendate

de harul animat al dorului tău

m-așez cuminte unde se termină

voia ta.

Arunc o privire către strand

și malul se vede ca pragul infinitului

iar marea unanimă ce mă privește

întânărită, se-ngână

cu orizontul primordial

Îmi las picioarele goale să se atârne peste marginea

puntei, suple în leganarea lor

stârnînd fără grijă,

fața apelor cu degetele

muiate în valurelurile care

izbucnesc în surîsuri aprinse.

Mă las apoi pe spate

și te aud suspinînd din lemne

sub greutatea mea ușoară

adierile stelelor ascunse

în cerul îngrosat cu albastru

aleargă in gingăsa lor râvnă să m-apuce.

Îmi las capul intr-o parte

totul se oprește brusc

momentul mă-nvăluie în faldurile timpului arestat

--tresar

de inimă spintecată

fâlfie ea la sânu-mi transpirat

de fiori tainici

care se-nmulțesc în mărgeluțe de mir

pe pielea mea

mi se desprinde spinarea de punte,

arcuindu-se grațioasă spre

trupul tău, care m-acoperă ca un val

se revarsă toată marea în ochii mei

iubitori;

mă scufund.