Am adormit.
Și am dormit adânc timp de un secol,
Când m-am trezit nimic nu mai era la fel
Domnea deja o altă epocă-
Epoca Tăcerii Sfinte.
Luna era spartă în bucăți ascuțite,
Infiptă într-un colț de lună
Ultima stea sângera de moarte.
Stropi sângerii alunecau spre pământ,
Dar spre care pământ?
Râurile erau seci,
Pietrele erau nisip,
Pădurea era cenușă,
Marea doar o grotă fumegândă...
Fâșii de cer se odihneau
Pe o fărâmă de munte.
Dar nu eram singură...
În imensul pustiu mai erai și tu.
Tu erai un ultim lac limpede,
Erai tot o oază de liniște,
Din tine se ridicau aburi tandri-
Mi-am făcut curaj
Și am zburat spre umbra cerului,
Cu ultimele puteri am inspirat
Tot ce mai era pe acolo pe sus.
M-am preschimbat în cometă
Și am plonjat direct în tine.
Te-ai învolburat tot,
Val fierbinte ai asmuțit asupra mea
Și m-ai topit...
Nu mai am trup acum
Și sunt toată o liniște,
Dar nici tu nu mai ești la fel
Te-ai procopsit fără să vrei cu neliniștea mea
Și tremuri tot
Și tăcerea se destramă câte un pic
Până într-o zi curând
Când nu va mai fi nimic-
Doar o stafie a Tăcerii
Și chiar ea, nu prea Sfântă.