El :
O barcă ce se clătina
Pe razele de lună;
Un vis frumos ce se-mplinea
În mintea mea nebună,

Un August cald și fericit,
Un număr norocos,
Și-o zi în care pariam
Pe tot ce-i mai frumos!

O Vamă ce ne îndemna
Să trecem peste ape!
Și vântul ce se chinuia
De lume să ne scape...

Și plopii care se plecau
Ocrotitor pe noi…
Luceferi au sclipit atunci
Întâia oară , DOI!

Ștrengarii care păcăleau
(Visând frumos,tot drumul)
Pământul care îl călcau
Că-n loc de doi sunt UNU!

Atâtea amintiri-napoi
Încearcă să te cheme
Când singur stau și păcălesc
Sectoarele de vreme…

A viselor mai ești acum
Prințesă și Crăiasă!
Când zorii vin de după nori
Din nou să te răpească.

Nu-mi e de-ajuns un ceas,o zi,
O viață te-aș tot cere!
S-aduc regină florilor
Și stupilor de miere!

Dar sunt atâtea buruieni
Ce vor să ne doboare…
Tu știi că buruieni nu cresc
Decât lângă o floare?

Am învățat cum pot să fac
Când lumea mea e crudă,
Să plângă numai inima
Iar ochii mei să râdă!

În jocul nostru de copii
Trăind ca în povești,,
De-atâtea vise ne-am legat…
Oare îți amintești?

Dacă mai știi pe unde sunt,
Te rog,vino aproape!
Căci dorul e asemenea
Lianelor din ape…

"Oglinda apă se făcu,
În ea i se arată!
Și plopii crengile-și plecând
Privesc această fată…"

Ea :

O zi de august ți-amintești,
Când ele au fost sute
Când îi spuneai că o iubești
Iar tu iubeai mai multe!?

Când ea ți-a spus de-atâtea ori,
Că te iubea prea mult
Tu o priveai nepăsător,
Cu-n ochi suav si mut.

O viață-nteagă ți-ar fi dat!
Să o faci fericită,
Dar ți-ai dorit să fii bărbat
Și s-o ții înrobită.

Era prea mult să o iubești,
Era mult prea frumos...
Tu n-ai știut să dăruiești!
Erai neputincios...

Când, ea, în brațe ți-a căzut,
În acea noapte caldă,
Tu, poate că ai prevăzut,
Că va avea să piardă.

La vremea dulce de atunci,
Gândindu-mă-napoi -
Sunt amintirile adânci,
Ce ne doresc pe noi!

Dar când o buruiană rea,
A vrut să ne doboare,
Erai adânc în viața mea,
Erai o alinare!!

Pe-atunci mă lua un dor nebun
Și mă pierdeam în noapte,
Aveam atâtea să îți spun!
Atâtea adunate!

Atâtea câte s-au tot strâns,
Și toate mă dureau!
Căci nu aveam cui să le spun..
Toate mă chinuiau!

Si nopțile când cerul meu
Mai plânge cu lumini,
Sunt nopțile în care eu,
Te chem să mă alini.

Și ca-n final, să nu te uit,
Plutesc în zare-albastră
Iar gându-mi zboară înapoi
Înspre bărcuța noastră…