agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-01 | | Înscris în bibliotecă de Luiza Oana Grosu
Trei copile de-mpărat
Stau într-un măreț palat, Înșirând la scumpe salbe De mărgăritare albe. Iar o pasăre măiastră Vine vesel pe fereastră Și, bătând din aripioare, Zice, blând cuvântătoare: "Bine, bine v-am găsit, Dalbe flori din răsărit!" "Bine-ai venit de la rai, Păsărea cu dulce grai!" "Eu sosesc cu primăvara Ca să mă întorn cu vara; Ș-acum vin pe-al vostru plai, Aducând luna lui mai, Luna cea de lăcrimioare Și de doruri iubitoare, Și o dalbă de poveste Cum n-a fost și nu mai este!" "Păsărică, spune, spune Cea poveste de minune, Că ți-om face noi trei salbe De mărgăritare albe." I "Înșiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca o horă luminoasă, Ca povestea mea duioasă: Fost-a fost în lume-odată Mândruliță, dulce fată, Și la chip fermecătoare De puteai căta la soare, Iar la ochișorii săi Și la față-i nu putei! Florile îi ziceau floare, Stelele, stea lucitoare, Încât vecinic flori și stele Se certau noaptea-ntre ele! Iată-n fapt de dimineață Că pe câmpul de verdeață Copilița, cu-alte două, Se primbla, torcând prin rouă Una zice: "Am visat De-un fecior de împărat! Dac-ar fi acum să vie Să m-aleagă de soție, I-aș aduce eu în dar Un șoiman de armăsar Care zboară, care sare Peste munți și peste mare Și înconjură pământul Mai ușor chiar decât vântul!" Alta zice: "Surioare! Eu i-aș tese-n foc de soare O cămașă-n zece ițe, Cu descânteci prin altițe, Ca să-i fie de noroc Și să-1 apere de foc, Și de patimi sufletești, Și de boalele trupești!" Iar frumoasa copiliță Zice astfel din guriță: "Eu i-aș face doi feciori, Doi de gemeni frățiori, Cu cosițele-aurite Și cu fețele-nflorite, De n-ar fi alții ca ei Drăgălași și frumușei, Căci ar fi strălucitori Ca doi ochi veselitori!" "De mi-i face-așa copii, Tu, mireasa mea să fii! (Zice-atunce mândrul crai Ce vâna pe verde plai.) Tu să fii a mea mireasă, A mea dulce-mpărăteasă! Tu, minune-ncântatoare Care ești ruptă din soare!" Copiliță-n fericire Stă pătrunsă de uimire, Ochii galeș i se-nchid, Degetele-i se deschid, Fusu-i pică, firu-și pierde, Și ea cade-n iarba verde. Iară craiul tinerel O ia-n brațe ușurel, Și cu gingașul odor Saltă pe-al său cal ușor, Calul falnic se-ncordează, Sare, zboară și nechează; El nechezul n-a sfârșit, La palat c-a și sosit! Șapte zile-abia trecea, Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați, De-a mers vestea-n depărtări, Peste nouă țări și mări! Fost-au față crai vestiți, Cu coroane-mpodobiți, Și vestite-mpărătese, Tot frumoase și alese. Fost-au încă la serbare Oaspeți mari de spaimântare Uriași cu negre semne, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Zmei cu ochii sângeroși Și vitejii feți-frumoși! Dar din toți nuntașii cine Răspândea mai vii lumine? Dulce-a craiului mireasă, Tânăra împărăteasă, Care ochii fermeca De zâmbea sau de juca. Blândul zâmbet al copilei Lumina ca faptul zilei, Ș-al ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. Fost-am încă și eu față La cea nuntă mult măreață, Și de-atunci tot mă gândesc C-am visat un vis ceresc! II Înșiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Precum șirul din poveste, Că-nainte mult mai este: Trecu luna, trecu două, Trecu cinci, trecură nouă, Doamna născu doi feciori, Doi de gemeni frățiori, Cu cosițe poleite Și cu fețe înflorite, De păreau strălucitori Ca doi ochi veselitori!... Alei, mândre surioare! Puteați voi a-mi spune oare Ce-i mai bun în astă viață Ca iubirea cu dulceață? Ce-i mai sfânt și mai alin Ca mama cu prunc la sân? Ce-i mai drag și mai plăcut Ca pruncuțul nou-născut?... Mama doamnă, fericită, Cu doi prunci împodobită, Îi ținea duios la sân, Ca doi fluturi pe un crin, Și din pletele-i gingașe Le făcea lor dulce fașe, Și pe brațe-i, ca să-i culce, Le făcea un leagăn dulce. Ea-i privea și zi și noapte, Le vorbea cu blânde șoapte, Și, privindu-i, se uimea!... Ea-i trezea și-i adormea. I-adormea tot în cântări Și-i trezea în sărutări. Când era pe adormire, Le cânta cu-nduioșire: "Nani, nani, copilași, Dragii mamei feciorași! Că mama v-a legăna, Cu vers dulce v-a-ngâna Ș-a ruga pe Dumnezeu Să vă primble-n raiul său, Să vedeți, unicii mei, Ceruri plini de curcubei, Ploi de raze și de stele Pe câmpii de viorele, Ș-oi ruga Domnul ceresc Să ajungeți cum doresc, Viteji mari și feți-frumoși, Doi luceferi mângâioși. Lumea să vă îndrăgească, Dușmanii să se-ngrozească, S-aveți parte și renume, Să vă meargă vestea-n lume! Când era iar pe trezie, Le cânta în veselie: "Sculați, sculați, feții mei, Floricele dalbe! C-au venit doi îngerei În veșminte albe, Îngerei colindători, Floricele dalbe, Noaptea pe la cântători, Când zorile-s albe, Și v-aduc pe aripioare Floricele dalbe, Rouă sfântă-nvietoare Și cunune albe!" Alei! mândre surioare! Nici că se afla sub soare Fericire mai deplină, Viață dulce mai senină! Dar în lume ades trece Vânt de moarte, fior rece, Și pe loc se vestejește Tot ce-n lume ne zâmbește! Seninul se schimbă-n nori, Viața-n noapte fără zori, Veselia-n aspre chinuri Și cântările-n suspinuri! Iată că-ntr-o zi din mai Mers-a vestea chiar la rai De-acei mândri frățiori, A pământului comori, Și top îngerii în zbor Au venit, ascunși de-un nor, Ca să vadă dacă sunt Frați de-ai lor pe-acest pământ "Dulce-s, Doamne, la privire! Ca un vis de fericire!" Abia zis-au, și pe loc, Ca un fulger viu de foc, Crunt deochiul au ajuns Pe copii și i-au străpuns! Copilașii plâng, suspin', Scot gurița de la sân, Cată-n ochii mamei lor, Pleacă fruntea, cad și mor! Vai de codrul care-și pierde Freamătul și frunza verde! Vai de inima pustie Ce-a rămas făr' de soție! Dar amar, amar de lume, De copiii fără mume, Și de mamele cu dor Care-și pierd copiii lor! III Înșiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Precum șirul din poveste, Că-nainte mult mai este: Pe copiii-mbrățișați, Într-un leagăn alb culcați, Trista mamă i-a-ngropat Lângă ea, lângă palat, La fereastra din grădină, Sub o tufă de sulcină. Iar din leagănul de flori Răsărit-au până-n zori Doi brazi gingași de o seamă, Ca doi gemeni dintr-o mamă, Ș-au crescut, crescut-au iară De la zori și până-n seară, Pân-au dat să se lovească De fereastra-mpărătească... "Frățioare, frățioare, Înlăuntru ce vezi oare?" "Văd pe mama!... Auzi, frate, Gemetele-i necurmate?" "Măiculița mea iubită, Cât de-amar e rătăcită!" "Ochii-i sunt două izvoare Tot de lacrimi arzătoare!" "Ah! privește cum ne cată Prin cea casă întristată!" "Cum ne cehamă, cum ne plânge! Mâinile cum și le frânge!" "Mamă, mamă, draga noastră, Iată-ne ici la fereastră, Vin' cu dulce diezmierdat, Că de mult, amar de noi, Ne lipsești la amândoi!" Astfel brazii suspinau Ș-a lor crengi le clătinau Pe fereastră-n sala mare... Mama doamnă viu tresare, Vine,-aleargă, stă, nu crede, Vede brazii și nu-i vede, Șterge iute ochii săi: "Dragii mei, drăguții mei! Voi sunteți! inima-mi zice C-ați venit voi iar aice Lâng-a mamei dulce sân, Ce hrănește-amar suspin! Scumpii mamei frumușei, Copilași, iubiții mei! Frig v-a fost în cel pământ, Pedepsi-l-ar pomnul sfânt! Ș-acum nu mai cată nime De a voastră frăgezime, Nici vă leagănă-n cântări, Nici v-adoarme-n sărutări!" "Taci, măicuță cu durere, Că-ți aducem mângâiere. Nu jeli a noastră soartă, Că de grijă cerul poartă Și la morți, și la cei vii, Și la flori, și la copii. Seara primăverii caldă Cu dulci lacrime ne scaldă, Vântul ne adoarme-ușor Cu suspin răcoritor, Și steluta serii, mută, Cu dulci raze ne sărută." "Ce vorbiți de primăvară, Și de stele, și de seară? Nu vedeți cumpliții nori Cum sosesc fulgerători? N-auziți cerul cum tună Și pământul cum răsună? Vântul suflă și vă-ndoaie, Pe voi cade rece ploaie... Dragii mei, gingașii mei! Cum să-i apăr eu pe ei?... Biata mamă n-a sfârșit, Cerul brazii a trămit Și sub ochii săi pe loc I-au aprins în mare foc! La pământ brazii cădeau, Cu lung geamăt ei ardeau Și spre doamna ce-i vedea Crengile și le-ntindea. Biata mamă, despletită, Spăimântată, rătăcită, Pe fereastră se pleca, Vrând în foc a s-arunca; Dar deodată ochii săi Au zărit două scântei Printre flăcări strălucind, În văzduh voios sărind, Către stele tot suind, Ș-amândouă printre ele Prefăcându-se în stele. Fata ei, l-acea privire, Străluci de fericire, Cum s-aprinde alba lună Dup-o aprigă furtună; Și cu grabă-n veselie Ieșind noaptea pe câmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit! IV Înșiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca duioasa mea poveste, Că-nainte mult nu este: Pe cea vale de mohor, Lâng-un limpede izvor, Mama doamnă stă culcată Și cu dragoste tot cată Când la cerul înstelat, Unde doru-i a zburat, Când pe fata apei line, Unde-a cerului lumine Se prevăd, se oglindează Și în taină scânteiază. Biata mamă-ncet suspină Și cu-o floare de sulcină Ea dezmiardă-ncetișor Fata micului izvor, Ș-apoi stă, și tot privește, Apa când se limpezește, Care stele mai întăi Au să iasă-n fata ei? Umbra nopții de pe vale Se pătrunde de-a ei jale Și ascultă în tăcere Șoapta-i plină de durere. Căci ea stelele descântă Și, plângând, astfel ea cântă: "Câte stele sunt pe cer, Până-n ziuă toate pier, Numai două-s stătătoare Pân' la răsărit de soare, Și îngână dorul meu... Coborî-le-ar Dumnezeu! Stelișoare, blânde stele, Ochișori inimii mele! Pe pământ voi v-ați închis Și în ceruri v-ați deschis Să priviți la dorul meu... Coborî-v-ar Dumnezeu! Bine v-a fi vouă, bine, În cel rai cu vii lumine, Dar nici raiul nu e lin Ca al mamei dulce sân! Ah! copii, la sânul meu Coborî-v-ar Dumnezeu!" O! minune! sus, în cer, Două stele iată pier! Și cu zborul de săgeată Prin văzduh iată-le, iată Că vin iute și voioase, Lăsând urme argintoase Pân' ce cad lângă izvor Într-un lung, întins ogor, Și se fac din două stele Două mărgăritărele... Cine-n lume, cine poate Mările să le înoate, Codrii vechi să mi-i pătrunză Ca să numere-a lor frunză? Cine poate-avea aflare Câte valuri sunt pe mare, Câte raze sunt în soare, Cât parfum e într-o floare? Numai dorul mamei poate Să pătrundă-n lume toate, Ca să afle mângâiere La cumplita sa durere! Astfel Doamna, ca-ntr-un râu, Intră-n lanul cel de grâu, Și tot cată ne-ncetat Stelele care-au picat. Spic de spic ea îl culege, Grâu-n palme îl alege Și-l sărută, și-1 dezmiardă, Copilașii să nu-și piardă! Zi de vară până-n seară Ea din lan nu iese-afară, Spicuiește, spicuiește, De odihnă nici gândește! Iar când lanul s-a sfârșit, Iată, Doamne! c-a găsit Într-un spic frumos și mare Două mici mărgăritare! Și de-atunci mama duioasă, In răpirea-i drăgăstoasă, Tot înșiră, visătoare, Prețioasele-i odoare Și la sânu-i tot le strânge, Apoi râde, apoi plânge, Le deșiră când și când Și le-nșiră iar, cântând: "Însiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Precum lacrimile mele Se-nșiră curgând la stele! Înșiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca și anii mei de jale Pe-a durerii tristă cale! Înșiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Pân' ce dorul bietei mume Va-nceta de-a plânge-n lume!" |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate