mi-am tăiat degetele le-am pus semn de carte jurnalului pe care
îl voi lăsa totdeauna
neînceput

sunt atât de hotărât în sinceritate încât înmoi limba în călimări și
ling foile tastatura
pereții căzuți

dacă vedeți o cravată indigo aflați că tocmai vă aflați în prezența
poetului invizibil
nu și-a dorit niciodată să fie om cuvintele
sunt numai o formă de a-și autorepara psihic multiplele forme de
manifestare

când voi rămâne fără inspirație mă voi așeza pe scările muzeului
literaturii cerșind fiecărei păpuși aduse în
sfori la cenaclu un cuvânt prisosind inimilor fracturiste sincroniste
onaniste

pariem că voi primi atunci direct în față
umorile necivilizaților
populând cele douăzeci și șapte de ceruri fără să fi pus niciodată
piciorul în parnas și asta numai din cauză
că tramvaiul în care s-au bulucit cu toții are depoul în cu totul altă
parte

cel mai tare îi va enerva inelul de chei de la nici o ușă pe care îl voi
învârti prin rezonanță magnetică (nu uitați: sunt doar un om care a
renunțat la degete) și cerul va hurui ca și cum s-ar deschide iar ei se
vor izbi cu fruntea de întuneric asemeni
insectelor de sticla unei lămpi indiferente

bărbații își vor pierde sămânța printre urzicile răsărite din nou și –
zic unii – uite așa de ale dracu ce sunt ele cu țepii lor cu verdele lor
de gard țigănesc și cu bășicile roșii care le
produc erecții în urma cărora celorlalte păpuși din castă li se va rupe
în curând apa lor plagiatoare și evident
ursului
i se rupe

sufletul