La facerea lumii,
omul s-a născut din
țărână dospită în sudoare dumnezeiască
Dar dup-atâta omenire,
tot lutu’ prăpăditu-s-a
nemairămânând decât
cenușa celor ce au fost.

Ca să creeze oameni noi
Domnul, își chinuie îngerii
Care visează ziua cimitire
Iar noaptea, varsă lacrimi ne’ncetat
Tatăl ca să plamadească
oameni din lacrimi de înger.

Dar cum se vor mai naște oameni
Când îngerii secato-vor de lacrimi?