Când sângele absorbit
prin toți porii inimii tale
trece printr-un fir de păr,
te încăpățânezi să crezi
în tenacitatea lui,
sperând că el va suporta
întreaga ta viață…

Când un taifun
îți bântuie mintea calamitând-o
și cauți un punct de sprijin
spre a te salva,
te agăți și de singura umbră
pe care o găsești,
crezând în salvare…

Când rătăcești prin deșert, hăituit
de oboseala minții și de setea sufletului
și îți apare deodată, la orizont
sublima Fata Morgana,
îți cresc aripi care te poartă spre ea,
deși știi foarte bine că ea
e o iluzie a deșertului,
dar pentru a-ți urma drumul,
ai neapărată nevoie de iluzii…

Când în deșertul vieții
o întâlnim pe Fata Morgana,
ne simțim mai puternici…

Ce ne-am face noi,
sărmanii drumeți rătăcitori
prin pustiul vieții
fără ea ?