Ședeam pe o mică stâncă,
Privind în apa adâncă,
O undă gândul îmi fură
Și în astral îl figură.

Acolo, eu am ascultat
Povestea lor de neuitat,
Dintre ocean și un val blând,
Misterul valu-mi dezlegând.

"Din sânul tău m-ai scos ca val
Și mai împins ușor spre mal,
În grabă m-am înapoiat
Și tare te-ai mai mâniat.

Apoi, trimis-ai vânt nebun
De stâncă să-mi iau rămas-bun,
M-a descompus în mii de stropi
Și în mal făcu cu ei gropi.

În gropi apoi, mă înfundă
Cu o viață muribundă
Dar, soarele m-a mângâiat
Și-n norișor m-a înviat.

În mii de perle-am înșirat,
Lacrimile ce-am picurat,
Din lumea mea, din infinit,
Subtil la tine-am revenit.

Iar, gândul meu te-a-mbrățișat,
Gurița mea te-a sărutat,
Tu ai uitat iubit ocean
Că tatăl meu-i nepământean?”

"Acum, eu știu că mă iubești
Și cu iubire îmi grăiești,
Să te alung, eu n-aș putea."
Subtil oceanul îi șoptea.

"Puterea mea te-a descompus,
Iubirea ta te-a recompus,
La pieptul meu ai revenit,
Destinul tău l-ai împlinit.

Iubirea încet mă prinde,
Inima ea o cuprinde,
Imensitatea om străbate,
Uniți în eternitate."

Feeric privesc spre soare
Care, cu a lui candoare
Pe micul val îl dezmierde
Până din priviri îl pierde.

Noaptea văd cum mica lună
Pe micul val se adună,
Privesc apoi spre stelele
Ce leg pe val dantelele.

Privesc la mine, mic val sunt,
Când răutatea o înfrunt
Și tot ca valul mă retrag
Spre Cel ce-mi e atât de drag.