mă trec fiorii mesteacănului
ce-l golim împreună de vis
și-l umplem cu inimă
rostogoliți peste propria noastră umbră
undeva între vidul erotic
și timp ce nu-i timp
dar trece albastru

mă cuprinde sentiment egal cu jumătate
de apă sfințită
și zbor
fără aripi sau litere
doar prafuri înghețate de gândul
ce-și paște uimirea de-a fi
întruchiparea nimicului unu

rana mea desface lumea
în pulberi de stele
dar e atinsă de tine

mă întorc către tine
tu plângi
dar lacrimile-s fuioare de vânturi
mă topește atingerea ta
până la osul ce-l țin în loc de rugă
să fug
învelit în surcele și dor
mai aproape de tine