stinge reflectoarele
mă dor tălpile de atâta lumină
ultima replică
e ca o coajă de pâine uscată
ticăie invers acelor de ceas
dar ce folos
mă înec în propria piele
plămânii nu mai recunosc cuvintele
scena devine o insulă plutitoare
ca trupul călătorului clandestin
în inima mea
fără trecut, fără bagaje
cu îngerul schilod pe umeri
și hainele mormânt și-atât
dezertor fără milă din pagina necitită

hei tu, hai să ne luăm de mână
singuri și triști
nici apă, nici pământ