Am vrut să plec cât mai departe,
Să las durerea să mă-nvingă.
Mi-am spus atunci: Nu se mai poate!
În urmă nimeni să nu plângă.

Privirea ta, la despărțire,
Cerea iubirii, îndurare.
Iar chipul tău, frumos din fire,
Se ofilise ca o floare.

Cu mâinile întinse mi-ai cerut,
Să mai rămân măcar o noapte.
Am vrut să plec, dar n-am putut.
Aud și-acum acele șoapte:

Tu ești iubirea mea cea mare.
Realitatea care doare.
Sămânța ta acum răsare,
Din trupul meu scăldat de soare.

Iubita mea, această veste,
E sărbătoarea vieții mele.
Un cântec lung ca o poveste,
Va răsuna până la stele.

06.09.2007. Alex Vâlcu