pe la colțuri de plictiseală
se trage poezie pe nas
și se mângâie motanii
ca fluturii albi cu trompă.
ce?parcă n-au voie să inhaleze cuvinte
ca și cum s-ar îneca pe marginea unei halbe de opiu...
Nu-mi spune că tu
nu ai înfulecat cu toți dinții de ieri și de mâine
sunete..
de fiecare dată când îți murea paleta de culori
și sicriul era prea îngust pentru doi!
nu-mi spune că șobolanii de canal
care știu să fumeze poezie mai cu aplomb decât noi
și care se ceartă mai abitir la cenacluri
și se trag de păr
pentru PIEP-TE-NE-LE dnului Ionesco
(vor să iște o nouă trusă de
scandaluri chinezo-europene subsolice?)
nu pot ține loc de film ,
de teatru,
de peliculă existențială
când te apucă plictisul!
doar ei, șobolanii de carton,
păstrează imprimată pe cozi,
pe labele din spate
(mă întreb cine a mai stat să îi
studieze până acolo!)
imaginea Bunului Dumnezeu,
ce ți-a scris existența
pe frunză
și te-a legat de un copac
(și s-ar putea să ai norocul
să fie verde vreo70 de ani!)
într-o țară unde e mereu vară
și te topești de singurătate
printre ramuri
-deasupra zi de zi o frunză taie aer cu ciocanul,
dedesubt alta
urlă că-i bați toaca în tavan, etc.
și-așa decurge ziua ta infinită
cu rații de plictiseală

nu-i așa domnilor? că e mai bună armata de scriitori
de la capătul gurii de canal?