am ajuns în orașul acela târziu
păream atât de vie colorată și densă
pantofii îmi străluceau în penumbra peronului
fiecare fir de păr era prins cuminte în elasticul verde
în buzunar câțiva lei o piatră un creion niște chibrituri două trei farduri
nicio zi de ieri nu sufoca peisajul
deodată
fragedă și aburindă mi-a apărut în față
tristețea
venea înspre mine cu mers legănat
eșarfă pe gâtul ei de lebădă stearpă
înserarea

frații mei au întins mese îmbelșugate
au mâncat și au băut până spre dimineață
era într-o miercuri sau poate era spre sfârșitul unei săptămâni de pripas
nu mai știu
din cer curgeau plete albe și sori colorați
trotuarele miroseau a plictis îndoit cu apă de trandafiri sălbatici

(tu să vorbești mutti cu gunoierii care tot încarcă viața asta în saci
spune-le să mai aibă răbdare păpușile de lemn nu se descompun cu una cu două)

străzile urcau strâmt spre colina unde își dormeau somnul de veci niște oameni
împachetată în foițe subțiri în fum de țigări leneș fumate prin grădinile publice
albă și însingurată albă și atât de însingurată
memoria

uite
aici e capătul pământului
bem o cafea povestim despre lucruri mărunte și ape tulburi
ia mâna mea așaz-o pe umărul tău
ia mâna mea așaz-o pe umărul tău
îți va fi bine

ei spuneau că zboară prin lume tot felul de păsări ciudate
că vremurile ne scriu ne gândesc ne mestecă încet și desigur
că vom ieși din orașul acela mult prea devreme
ca să mai înțelegem și noi câte ceva
ei aveau întotdeauna dreptate

dar noi am plecat
și nu ne-am mai întors niciodată


ascultă poezia în lectura autoarei