De-ai ști ce dor îmi era de tine,
de zilele când te strângeam în brațe
printre tufișurile presărate pe coline
lăsând spinii, nepăsători, hainele să ni le agațe.

Îți mai aduci aminte? ne întindeam pe spate
cu brațele deschise către infinita vazduhului mare
asteptând să ne crească aripi puternice și late
pentru a înfrunta ispita ce ne aștepta ca un uliu
dincolo de zare
în timp ce aplecat deasupra noastră, bătrânul tei
cu flori înmiresmate,
ne urmărea tăcut, adâncit într-o tainică și
lungă contemplare.

Te-ai întrebat vreodată ce gânduri îl chinuiau,
ce vise și ce dorințe amestecate cu seva prin ramuri îi
curgeau,
cînd ne vedea lipiți unul de altul,
la umbra lui, gustând cu nesaț păcatul?

Daca aș putea da timpul înapoi
m-aș opri la aceleași zile însorite
în care nu existm decât numai pentru noi
și pentru simțurile noastre ce se împreunau nestingherite.

Eram tineri, frumoși cutezători,
doar ne astepta o viață minunată înainte
și nu ne păsa că suntem neam de muritori
nici că toate drumurile sunt pavate cu oseminte.

Dar, ce s-a ales din viața noastră sperată,
din dorințele și idealurile ce așteptau să fie împlinite?
Timpul aducător de furtuni și îmbătrânire care nu iartă
a trecut și peste noi și am ajuns epave biologice,
pe un țărm străin înpotmolite.

Mă bucur că te văd și așa, bătrână,
îmi place că nu ți-au dispărut surâsul și dorul,
că pe cap porți o argintie și strălucitoare cunună,
că nu ți-ai uitat prima iubire și nu ai tras peste speranță zăvorul.