"mâinile lor sunt lungi și fără de veste" - cristian cătălinoiu

de ce ne-am încăpățânat să o numim cutie a singurătății?
noi ne-am însingurat voit de unii și de alții speriați de sufletele noastre sfredelite în atâtea încercări
de-a învăța
aici ne-am dezbrăcat de noi înșine, de copii și de încercări de a părea
și-n mijlocul singurătății ne-am privit sufletele prin oglinda murdară din celălalt
și nu știam:
așa eram sau și acum păream?

dar suntem doar doi sălbatici peste care timpul își numără clipele
stăm goi unul în fața celuilalt știind că tot ce puteam fi și tot ceea ce suntem a fost descoperit
aici nu e obișnuință e doar necesitatea de-a ne avea total și până la durerea de-a ne cunoaște chiar și sângele
oamenii n-au știut niciodată sufletele altfel
- doar o partidă de șah pierdută de unii
de alții câștigată indiferent de ce culoare au -
dar noi trăim prea mult în jurul celuilalt pentru-a putea trăi și-n jurul nostru
ei nu vor ști că fericirea se măsoară în patru brațe întinse unele spre celelalte

pentru noi lumea-i o umbră în care ne citim cu degetele
precum orbii
învățându-ne rănile până la vindecare