Cui îi pasă dacă ziua-mi se stinge plângând
Furnicuța răpusă de vânt ce a căzut încercând
Să rupă o adiere în două zvâcnituri picurând
O infimă parte de merinde unui bondăcel dovedind
Că urâtul se naște în gândurile noastre iscusind
O lume plină de frunze uscate cu ramuri aruncate
Departe de orice urmă de amintiri întinate
Cui îi pasă dacă roua se risipește în soare?
Și pădurea îngână un refren plin de înnegurare
Când ciorile se joacă cu tăcerea ascunzându-se în zare
Cui îi pasă dacă toți dau vina pe schimbare
Că ea e singura culpabilă de răutatea mare
Și stelele mai trec neobservate uneori
Dar oamenii lovesc în firul ierbii de multe ori
Neștiind ca viața timpuriu curmată abia acum capătă sens
Iar norii mai desenează pe cer urme de optimism dens...