oamenii au ticuri
gesturile îi stăpânesc necontenit
fără silință
oglinda îi arată limpezi numai când o întreabă
când o privesc apele se schimbă
devin fărâmicioase și agitate
neastâmpăr foarte am putea afla în oglinzi
dacă nu le-am mai întreba permanent de unele de altele
uite cum ticul acela a încetat să se mai zbată
bătrânul de-acolo a adormit ca o moarte
cu capul pe spate odihnind mișcarea
ah dacă am amuți gestul acesta continuu
al nesiguranței pline de siguranțe voite
poate că am dormi toți într-o aceeași nemișcare
a răsufletului uitat cu capul pe spate
cu fața limpede și eternă
ca o înserare perpetuată de la gesturi încoace