Sunt ca un abur descântat trecând din vis printre izvoare
o picătură din înalt și trupul tău din nou mă doare.

Eu sunt doar omul fără azi ce nu așteaptă să sfârșească
basmul frumos din care cazi, de sus, din lacrima cerească.

Și-s palmele întinse-n van deasupra focurilor noaptea;
sunt omul clipei cât un an și cu sărutul cât e moartea.

Mereu am alergat spre-acum și-nspre-ntunericul de iartă.
Eram în vară-un gest de fum ce începuse-abia să ardă

și tu erai culoarea mea ce o dorisem neștiută
de ochiul cerului, de stea și de mireasma-n somn pierdută.

Eu sunt doar omul fără zestre de luna plină și de cântec,
eu sunt sau nu... dar gându-mi este între tămâie și...descântec.