nu vreau

să mai scriu despre mine
despre bărbatul căruia
îi tremură privirea
dimineața
la amiază
și seara
când moartea
escaladează ziduri
din trupuri mai tinere
decât mine

felul în care se poartă
nu-mi folosește cărnii
degradate de prea multe atingeri
și atunci mă gândesc la Dumnezeu
ca la pruncul ce se va naște din
urma trupului grăbit
să intre în fortran pentru
programarea zilei...

știu cum e atunci
când te naști
deci exiști
dar vreau să știu
cum e
atunci când se moare și
trupul se pierde sub umbră

știu

lângă mine nu mai există nimeni
pentru că fiecare se
cârcește în trup

oricum nu merg prea departe

în mine

s-a făcut mult
prea târziu și e frig
se întunecă sub pleoape

am impresia că moartea
trece azi pentru că e
singura zi în care
liniștea iese din plămâni

trupul

nu mai vrea nimic
desfăcut ca un vrej așteaptă
sub pata de lumină

numai așa voi reuși să scot
visul din mine și lucrurile
se vor așeza în ordine

sfârșindu-mă după o vreme
o să am nevoie de liniște
pentru singura insulă nelocuită