întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toți
el nu are chip și nu are nume - poetul!
Viața lui mult ne-a mirat,
ca un cîntec cu tulbure tîlc,
ca un straniu eres.

În ani de demult
poetul, cuvîntul strivindu-și, a îndurat
năpastele toate cu bărbăție
și cele mai mari, cele mai crunte dureri, și le-a stins
în muntele singurătății, ce și-a ales.
Cînd la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
și minutarele vremii treceau
ca tăișuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni și vatră.
În anii cumplitelor pîcle
cînd pămîntenii cu sfînta lor omenie și carne
s-au destrămat fără număr,
și viață - atîta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pămînt,
Poetul, cu numele șters și pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcîndu-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Și neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe și negre solstiții
mare și singur.

Nu l-a ucis amarnica grije din vale, nici gîndul
că Dumnezeu răpitu-și-a singur putința-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Și nu l-a schimbat în cenușă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu își da sieși cuvînt
și pasul său era legămînt.

Îngăduie, Prietenă, să-ți amintesc că Poetul
muri numai mult mai tîrziu.
Mult mai tîrziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci în frunzare-aplecate
privighitorile toate-amuțiră,
uimite de cele-ntîmplate.
Privighitorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuțiră-n lumina ce-apare-n zădar
și fără semne, de-atunci.

Și nu știu nimic pe pămînt,
ce-ar putea să le-ndemne
să cînte iar.