Dinspre fluviu, pe câmpie urcă râul de argint,
Mor izvoarele și peștii, nu se-aude ciripit,
Arde grâul și cetatea, arde aurul străbun,
Pustiit rămâne satul, codrul înecat în fum.

Du-te, fiule, nu plânge și departe urcă-n munți,
Căci Zamolxe le încearcă azi credința celor mulți!
Și le du aceasta veste Călătorilor prin Nori:
Se abat acvilele în răzbunare către noi.

Du-te, fiule, cu bine, Zeul-Soare fie-ți ghid,
Să nu ai prăpăstii-n față și nici orizontul zid,
De primejdii zeul chtonic între stânci să te ascundă,
Să îți iasă-n cale Bendis, Derzelas să te pătrundă!

Eu rămân aici cu lupii în cenușa strămoșească,
Deși știu că-n fața ploii suntem doar un foc de iască;
Dar eu cred în nemurire, la altă viață pot să sper...
Am să râd în fața morții și-a acvilelor de fier!