Jucând-o haotic, hora se pare că le ia mințile
Celor doi flăcăi, ce asistă la spectacolul
Dat cu ușile închise de faimoasele iele,
Bătrâne cât timpul scurs din clepsidra universului.

Într-o margine de pădure, într-un luminiș,
Plânge o fecioară blondă, subțirică,
După unul din flăcăii cei răpiți de iele:
-Valentine, Valentine, ce-ai fugit de lângă mine...

Mai spre mijlocul pădurii, unde-și joacă jocul,
Ielele – nebunele, râd ca apucatele.
Prinși în mijloc, flăcăii se-nvârtesc aproape orbi.
Strânse una-n alta, ielele-i vrăjesc cântând.

Ielele îngână cântecul prin care vraja cade
Peste bieții muritori, duși de nas de frumusețea lor.
Dar în toiul ritualului păgân, crengile pădurii
Frânte se aud. Ielele se-ntorc mirate.

Apariție de fum, ca zeiască-ntruchipare
Blânda cea fecioară care plânge, căutându-și alinare.
Ielele își uită jocul, cântecul se întrerupe,
Căci așa minune, nu s-a mai văzut!

Simpla noastră fată-și uită plânsul,
Când – ascuns de iele – își descoperă ursitul.
- A! De astea-mi sunteți, iele!
Și se aruncă-ntre ele, despletită, furioasă.

- Nimeni nu ne fură nouă ce e bun furat de noi!
Zice una dintre iele și se pune între ei doi.
Atunci fata noastră din popor se întoarce,
Rupe rândul, pe iubit scoțându-l din cel cerc al lor.


Și uitându-se în urmă, fata cea bălaie zice:
- Iele mari și împărătese peste fetele ca noi,
Azi vă mulțumiți numai cu unul din cei doi flăcăi,
Ãsta e promisul meu, nu-l împart cu voi!

Ielele, de ciudă, fac inel de trupuri, înălțându-se
Pe dată, căci rușine e să le fi învins o fată.
Dar ținându-l bine, duc cu ele pe băiatul după care,
Răscolind pădurea, nu îl caută vreo fată.