Din tristeți, dezamăgiri și suferință,
Un pom imens se înălță și umbri
Cu coroana lui plină de frunze mari de speranță,
Și câteva fructe de fericire,
Acele suflete ce se ascund în acele trupuri
Ce se adună în jurul lui,
Și mor, de acele cuvinte negăsite,
Cu privirea pierdută spre fruct,
Cu brațele pline de frunze căzute în toamnă,

Apoi se privesc rătăciți căutând printre aceleași cuvinte,
Amestecate cu măiestrie, dar diferit,
Se caută unul pe altul, acolo unde trupul nu are voie
Să atingă alt trup,
Acolo împart între ei frunze
Ce se aseamănă între ele,
Și uită de fructul ce începu să putrezească,
Sus pe crengile goale.