Mă cheamă glasul plimbându-se pe alocuri
lăsându-mă-n uitare pe străzi clădite de furnici
cu veșnice plăsmuiri prea albe și-ntretăiate de păreri, de parcuri -
și simple intersecții cu falduri de senzații
strânse ghem
iar de îmi dai rețeta fericirii – Let's do it, please, again - parcă n-aș mai fi printre imitații de ceață, dar totuși
sunt ... profiluri reci și-nchise dezlănțuite-n cârduri
fără de colțuri, ci doar rotunde
cu ciocuri larg deschise părând că-s orizonturi
coborând spirale, grăbindu-se în tihnă

Venim? Când mergem pe pământ?
Eu-am-plecat-hai-vino-e-jos-fără-lumină
De asta-i mică lumea? sau n-am să știu vreodată cât ar putea să-ncapă sub o aripă de înger...