ispita ochiului ar rămâne necunoscută
neatinsă de timp dacă nu am culege roadele veșniciei

sunetul nopții străbate cuvântul așezându-l ca vers
trupul umbrit presimte clipa ce se frământă în imaginara lume
la umbra nucului bătrân se cuibăresc doar amintirile

printre merii pârguiți tinerețea mușcă năprasnic travestită
silind tăcerea să-și aplaude discursul
peste tot neliniști ce răspândesc ecoul
acum

trecători și lumini

aparențe ce-și păstrează necontenit prima imagine

o atingere de mână
promisiunea unei îmbrățișări sub privirea blândă din icoană

mâinile în mâinile celuilalt
se iubesc frenetic ca vântul în prag de primăvară
cuvintele își șoptesc în miez de noapte
incertitudinea unui nou început

să ne iubim în noi

ne agățăm de fiecare cuvânt
așa cum lumina însuflețește măștile întunericul
cu ultima zbatere de viață

adun
anotimpurile în intimitate
hăul e apoape

adun și
nopțile peste zile ca la început
condensând copilăria la răscruci
cine știe ce gând a căzut din înalturi

viața e schimbătoare

minunea că existăm ne tulbură
zilele se usucă la soare așa cum floarea de tei
își despică limba la pogorârea duhului
să facă sfat
cu nemurirea

anii cu râsul lor ning pe la tâmple
înțelepciunea nebunului venit pe înserat
să binecuvânteze blândețea versului
făcându-și mormânt într-un poem

adun
fior după fior

lumina
aleargă de la un capăt la altul al zilei
bronzându-și chipul uscățiv
în amurg genunchii mângâie pământul
adunând în palme ce-a mai rămas

speranța