Străzi paralele converg spre-un univers absolut,
În piețe…, pustii de doruri sau vise,
Nimicul luând locul unor fețe ce plâng,
Găsind cuib în mâini ce se frâng tot mai triste.
Umbre de vieți se-ascund în case de lut,
Răspunzând agonic chemărilor noastre,
Așteptări… strigate în cor, pe ton prefăcut,
Tăinuind drame în spatele obloanelor trase.
Atârnând trofee, zile trecute sau vânând clipe rămase…
Trecători prin viață rămânem – sinucigași încă din fașă.
Existență subtilă și palidă bântuită de-angoase
Apasă umeri de soartă lăsați, făcându-i cocoașă.