Ceata de sfinți se deplasa tăcut în coloane
Eu mă apropii sfioasă întrebând cu glas mic
Nu vă supărați...eu...mă puteți ajuta?
Ssssst! Se auzi un glas baritonal care a spart tăcerea
E ceas de rugă, explică el printre sprâncene stufoase
Și înaintară spre biserica de marmură rece...
Glasul mi-a rămas frânt în clopotul care-mi izbea gândurile
Rămase nespuse, iar toaca se auzea strident în timpan.

Intrai după ei în biserica din care se auzeau deja osanale
Îmi zic: aștept să se termine ceasul și apoi întreb pe vreunul
Și mă așezai tăcută în colț, undeva în spate, în genunchi
Priveam mulțimea de sfinți pioși în rugăciune
Și neclintiți în gânduri, nemiscați în cânturi
Și reflectând la propria-mi neputință, mă simții prost
Mi-amorțise piciorul și mă dureau genunchii pe lespedea rece
Asudam deja tot căutându-mi locul în zadar...

Când în final a tăcut ruga, a bătut cu putere gongul ora 20.00
Pe mine mă trecură fiorii reci pe spate ai zilei de luni, 3
Din cohortă se detașă un sfânt subțire cu barbă albă și cu buze reci
Apropiindu-mă de el îi zic: Mă puteți ajuta? Tata e grav bolnav...
El surâde printre barba deasă: A scăpat, fata mea!
Iar eu în prostia mea mă întreb de ce mă numește fata mea
Când singurul om care o poate face e tatăl meu, doar dacă...
Cu pași nesiguri înțelesei deodată că de suferință a scăpat.

El mă-ndrumă afară politicos, dar eu nu-mi găsesc pașii nici inima
Spune: E ceas de meditație acum, iar eu în disperarea mea îi cer
Să-mi mai dea un minut de bun rămas sau orice alinare...
El închide ușa după mine, eu rătăcesc drumul până la poartă
Cu un noian de gânduri neexprimate și cuvinte rămase nerostite
Aș da să plâng dar privesc cu ciudă liniștea lor mormântală
Parcă nu-mi vine să deranjez sacrul cu plângerile-mi profane
Găsesc într-un final drumul și trec de poarta fără de semnal...