Pe vremea când izvoarele miroseau a agheasmă
Isus se ruga în pustiu
și viața îi curgea prin vene
din vene
jos, pe stânci
pe stâncile care,
n-au mai văzut cum se moare
și nu s-au simțit niciodată
atât de adânci.
Când pe Golgota ne-am tocmit destinul,
atunci ne-am născut poeți.
Căci nu plânge cerul și nu se bat munți
cum se scrie în carte
atunci când Pământul
se scarpină de noi
cu câte-o moarte.
Că numai o dată i-i dat Operei
să-și jelească Creatorul
și Capetesmei să se sfarme.
Durerea noastră-i poezie,
iar poezia ni-i toată
de carne.