În noaptea aceea, pentru prima oară
lumea s-a oprit într-o respirație adâncă
și în inima ei, ca o largă prăpastie
s-a deschis așteptarea.

Treaz de o lumină tristă, interioară
cu gesturi atente, prelungi
cu umbre, cu dansuri,
călcam pe locuri reci, lunecoase, adânci
ca pe un oraș înecat
purtător de oglinzi și blesteme.

Aveam
o misterioasă întâlnire cu noaptea
atunci
când pentru prima oară lumea s-a oprit
ca să mă aștepte.

Îi spuneam în gând
noapte, logodnica mea,
ce mult iubesc lumina ta de fantomă,
ce mult iubesc, în libertatea singurătății tale
arborii fără rădăcină ai delirului
ce mult iubesc, în ploile tale negre, suferința.
Ești uneori palidă de febre
și eu
sunt atunci un om al febrelor, al morții;
ești uneori
caldă ca subsuorile femeilor
profundă ca pădurile agitate de vânt
și eu iubesc atunci întâmplările neașteptate
și forțele de fier ale naturii.
Ești uneori lumina asta tristă, interioară
când lucrurile curg în jurul meu și fug însetate,
când fruntea trece printr-o oră mai rotundă,
mai umană,
când vântul îmi vorbește în somn ca într-o cutie de rezonanță,
când buzele-mi sunt albe.
Atunci, îmi place să știu
că port pe ele o sămânță incendiară
îmi place să știu
cum s-o arunc peste această lume impură.

Dar cu o voce arsă de emoții i-am spus
sunt poet
ca și cum mi-aș fi spus numai mie
și pe obraz, sub flacăra lunii,
genele grele umbreau
o descrescândă orgă, tremurătoare.